Cuprins

  1. Situația generală înainte de Reformă
  2. Principalii prereformatori
    • John Wycliff
    • Jan Hus
    • Ieronim de Praga
    • Girolamo Savonarola
  3. Concluzii

Situația generală înainte de Reforma

În veacurile al XIV-lea și al XV-lea, Biserica trece prin mari schimbări atât în Răsărit, unde asistăm la Căderea Constantinopolului (29 mai 1453), dar mai ales în Apus unde „Captivitatea babilonică a papilor de la Avignon (1309-1377), dar mai ales Marea schismă papală (1378-1417), au deteriorat considerabil autoritatea papei, ajungându-se să se ceară tot mai insistent demararea procesului de reformă a Bisericii «in capite et membris»”[1] (adică o reformă completă de la conducător până la ultimul slujitor).

Aceste schimbări au fost determinate de mai multe cauze, dintre care cele mai importante au fost: abuzurile papalității și a episcopilor care impuneau tot mai multe impozite, imoralitatea slujitorilor („după declanșarea Reformei, papa Adrian al Vl-lea (1522-1523) recunoștea decadența Bisericii sale, citându-1 pe celebrul abate cistercian Bernard de Clairvaux: «Atât de mult au crescut păcatele Romei, încât cei întinați nici măcar nu le mai simt mirosul»”)[2], metodele inumane folosite de inchiziție („persecuțiile Inchiziției, care au făcut mii de victime, au contribuit și ele, prin superficialitatea acuzațiilor și execuțiile nejustificate, la atitudinea de repulsie, ură și îndepărtare față de instituția bisericească”)[3] și îmbogățirea clericilor superiori de pe urma serviciilor religioase dar mai ales a vânzării de indulgențe („este frapant de constatat cât de familiar cu operațiunile fiscale și implicațiile lor complexe era – pentru a nu da decât un exemplu – însuși Inocențiu al III-lea. Ampla corespondență a acestui pontif trădează, invariabil, o cunoaștere foarte bună a tuturor tipurilor de practici specifice acetui domeniu, precum garanția, deducerea dobânzilor ș.a.m.d., semn indubitabil al schimbărilor de mentalitate pe care economia monetară le produsese și în rândurile clerului (vezi The Deeds of Pope Innocent III by an Anonymus Author, p. 134)”[4].

O altă cauză importantă este Ciuma cea mare, care „a reapărut în 1348, adusă de o corabie venită din Orient. Ea s-a abătut peste cea mai mare parte a creștinătății (…) și a secerat cam o treime a populației Occidentului în intervalul 1348-1350. Scenele de groază pe care le-a provocat au impresionat puternic spiritele supraviețuitorilor. Orașele nu mai pridideau să-și îngroape morții”[5]. Deși aparent nu există legătură între aceasta și Reforma Bisericii Apusene, totuși ele se află într-o strânsă relație, datorită faptului că ciuma a dus la sărăcirea populației. Populația fiind săracă, nu a mai acceptat să plătească taxele impuse de Biserica Romei și s-a revoltat. Un exemplu în acest sens este Anglia anului 1365, când regele Eduard al III-lea a refuzat să plătească suma de 1000 de mărci pe care o datora papei în virtutea jurământului de vasalitate făcut de unul dintre predecesorii său.

Totodată, la nivel politic, suveranii statelor precum Anglia sau Boemia erau nemulțumiți de faptul că papa își manifesta tot mai aprig dorința de hegemonie, iar intelectualii marilor universități condamnau cu înverșunare abuzurile papalității.

(Îngroparea ciumaților de la Tournai)[6]

Principalii prereformatori

Printre oamenii care au cerut reforma Bisericii Catolice se numără: John Wycliffe, Jan Hus, Ieronim de Praga și Girolamo Savonarola.

John Wycliffe (~1320 – 1384) s-a născut în ținutul York sin Anglia. A studiat filosofia, dreptul și teologia (ocupându-se în mod deosebit de filosofia lui Aristotel și de teologia Fer. Augustin) la Universitatea din Oxford unde va deveni profesor începând cu anul 1372. Tot după terminarea studiilor, va fi numit și preot paroh la Luttherworth.

Nemulțumit de abuzurile pe care le făcea Biserica Catolică, acuză papalitatea și clericii imorali, bazându-se pe suportul ducelui de Lancaster. Susține emanciparea Angliei de sub Roma și trecerea bisericii sub autoritatea statului. În predicile sale cere întoarcerea la simplitatea Bisericii primare și pune accentul pe folosirea limbii naționale în cult (în locul celei latine p care oamenii nu o înțelegeau). În acest sens traduce Noul Testament iar un prieten al său traduce Vechiul Testament, oferind astfel poporului Biblia în limba engleză.

„În lucrarea De dominio divino afirmă că numai Dumnezeu are suveranitate deplină. Când papii și suveranii greșesc, omul se poate adresa direct Marelui suveran de la care fiecare a primit o parte din acest „dominium”. Mântuirea nu se dobândește prin ceremonii, prin indulgențe sau prin acte de falsă pocăință, ci prin faptele vrednice de urmași ai lui Hristos.”[7] Observăm deja o îndepărtare a lui Wycliffe de rânduielile de cult ale bisericii, îndepărtare care va fi mai și mai accentuată după izbucnirea marii schisme papale. „Declanșându-se însă marea schismă papală (1378-1417), a dat prilej reformatorului englez să reînceapă propaganda «împotriva instituțiilor lui Antichrist». Era atacată instituția papală. Singurul cap al Bisericii, afirmă el, este Hristos. Papalitatea nu este o instituție divină deoarece nu are nici un temei biblic. (…) Era, de asemenea, combătut caracterul sacramental al Sfintelor Taine și se respingea ca inutil cultul icoanelor, al sfinților și al moaștelor. (…) În 1382, Wycliff a atacat și învățătura despre trans-substanțierea euharistică.”.[8] O altă idee lansată de acest reformator a fost predestinația. Încercând să combată vânzarea de indulgențe, a ajuns extrema opusă spunând că indulgențele nu au nici un rost dat fiind faptul că există o predestinare pentru fiecare om.

Toate aceste idei au avut un impact foarte puternic în societatea vremii și au făcut ca răscoala din 1381 să devină un adevărat masacru în urma căruia a murit arhiepiscopul primat al Angliei. Aceste fapte nu puteau rămâne fără urmări, astfel încât la sinodul de la Londra din 1382, 24 de teze ale lui Wycliff au fost condamnate. La finalul aceluiași an, reformatorul englez moare în urma unui atac de apoplexie, chiar în timp ce asista la liturghia oficiată de un prieten al său.

La sinodul din 1412 de la Roma, John Wycliff a fost iarăși condamnat, 45 din tezele sale fiind declarate eretice. Tot acum s-a hotărât să-i fie dezgropate și arse osemintele.

Jan Hus (1369 – 1415). Deși Wycliff a murit, ideile lui au continuat să aibă influență, mai ales în Boemia datorită schimbului de studenți realizat între Universitățile din Oxford și Praga. Unul dintre cei care au aderat la ideile lui Wycliff a fost Jan Hus. Acesta „s-a născut (…) într-o familie de țărani săraci (…).  A studiat la Universitatea din Praga (…). Remarcat pentru calitățile lui intelectuale și moral-ascetici, Hus a fost numit profesor la Catedra de Filozofie (1398) și rector al Universității din Praga (1399). Fiind hirotonit preot, i s-a încredințat în anul 1403 misiunea de predicator al capelei Betleem a palatului regal din Praga. La scurt timp a ajuns și confesorul reginei Sofia a Boemiei”[9].

Văzând evoluția schismei papale, ajunge să critice imoralitatea clerului catolic și intră astfel în conflict cu arhiepiscopul de Praga. Totodată, ideile promovate de el erau criticate și de profesorii germani de la universitate. În urma unei modificări în statutul instituției de învățământ care acorda 3 din patru voturi cehilor (minoritari), „profesorii și studenții germani (cca. 2000) au părăsit Praga îndreptându-se spre Universitățile din Erfurt și Cracovia sau înființând o nouă universitate germană la Leipzig în anul 1409”.[10] După acest moment Hus începe să promoveze ideile lui Wycliff ceea ce îi va atrage excomunicarea din partea papei și interdictul asupra orașului Praga.

Critica devine și mai vehementă când „noul papă Ioan XXIII ceru regelui ceh să colaboreze cu cruciați și bani împotriva regelui Neapolului, promițând tot felul de iertări pentru păcate. Atunci s-a ridicat Hus contra simoniei indulgențelor la 7 iulie 1412 și a pus următoarele teze: 1. papa îl respinge pe regele Neapolelui ca eretic, dar care este dovada ereziei sale? 2. papa excomunică și rudeniile regelui până într-al patrulea grad, încă nenăscuți; 3. papa agită contra creștinilor pentru interese lumești și 4. bula iartă păcatele în mod colectiv și aprioric, fără a lua în seamă faptele concrete”.[11] Pentru a evita tensiunile, regele Boemiei îl convinge pe Jan Hus să se retragă la un castel. Acolo el va scrie un tratat despre biserică în care își exprimă ideile lui fundamentale.

„Ca și Wycliff, Hus a fost un reformator moral care a folosit conceptul de predestinație pentru a respinge pretențiile de supremație eclesială ale unei ierarhii corupte. Critica lui se îndrepta atât împotriva curiei papale, cât și a conciliatorismului, considerând Biblia ca normă supremă în problemele dogmatice. (…) Spre deosebire de Wycliff, el nu nega valabilitatea și eficiența tainelor săvârșite de un preot păcătos, însă papii și episcopii corupți, evaluați pe baza principiului «după roadele lor îi veți cunoaște», nu trebuie ascultați. (…) El nu opta pentru desființarea bisericii ca instituție și nici pentru separarea celor virtuoși de cei păcătoși (cum au făcut husiții mai târziu), ci pentru reformarea Bisericii, urmând exemplul lui Hristos și simplitatea apostolică. Singur Hristos este capul Bisericii adevărate, formată numai din cei predestinați, și nu a încredințat conducerea ei nici lui Petru și nici unui alt vicar. Deoarece papii trăiesc în lux și bogăție, nu pot fi urmașii Sfântului Petru, ci mai degrabă ai lui Iuda Iscarioteanul”.[12]

Pentru a da seama de toate cele afirmate, Hus a fost invitat să participe la Sinodul de la Konstanz. Aici va fi primit inițial cu bunăvoință dar mai apoi fiindcă avea foarte mulți adversari printre cei prezenți acolo, a fost judecat după metodele inchiziției și a fost arestat iar mai apoi condamnat la moarte. A fost ars pe rug la 6 iulie 1415. „Cuprins de flăcări, el ar fi spus: «Acum ardeți o gâscă (hus în limba cehă înseamnă gâscă), dar va veni o lebădă pe care nu o veți mai putea arde»”.[13]

Urmașii lui Hus s-au împărțit în două tabere: calixtinii (grupare moderată care cereau să fie împărtășiți și credincioșii din potir; ei s-au împăcat cu Biserica Romei în urma sinodului de la Basel când l-au acceptate anumite cereri) și taboriții (husiți extremiști care negau întreaga doctrină catolică, inclusiv transsubstanțierea euharistică și preoția sacramentală – idei care nu au fost afirmate de Hus).

„Condamnarea lui Ioan Hus a fost de la început considerată nedreaptă și pripită, legată mai mult de intrigă decât de cercetare concretă, și de aceea ea a provocat printre cehi o mișcare populară, care s-a accentuat apoi prin «războaiele husite» (…). Până la urmă, însă, husitismul a fost încadrat în protestantism, chiar și reformatorul Martin Luther s-a considerat pe sine a fi un «Hus saxon».

Dar «cazul Ioan Hus» prezintă interes și pentru ortodocși, pentru că se cunoaște faptul că prietenul său cel mai bun, Ieronim de Prag, ars și el pe rug la Constanța în 1416, a trecut la ortodoxie, în Lituania, în 1413, și ambii, Hus și Ieronim, au început să învețe limba greacă pentru a putea studia și cunoaște în original lucrarea Sf. Ioan Damaschin: Expunere precisă a credinței ortodoxe, numită pe scurt Acrivia”.[14]

Ieronim de Praga. Cel mai bun prieten al lui Hus a fot Ieronim. Acesta „s-a născut chiar la Praga, între 1373-1379, ca fiu al unui boieraș. Studiile și le-a făcut la universitatea din Praga și era de un temperament vioi, iscusit la vorbă, plin de cunoștințe; îi plăcea adevărul, pe care-l spunea răspicat și fără menajamente; se socotea a fi cavaler al lui Dumnezeu, era teolog iscusit și totodată se pricepea și la eticheta de la curte; a rămas însă laic, deși, nu disprețuia tagma clericală. În 1398 și-a luat titlul de bacalaureat la Praga, chiar la Hus.”[15]

A îmbrățișat ideile lui Hus pe care îl numea Magistru și mai mult decât atât s-a apropiat și de ortodoxie. Teologul Milan Șesan afirmă că „sînt motive să se creadă, că a trecut la Biserica ortodoxă și și-a luat chip de monah ortodox, punîndu-și camilavca monahală ortodoxă, și lăsându-și barbă mare.”[16] Astfel a ajuns la convingerea „că la început cehii erau de credința grecilor (ortodocși), că sf. Împărtășanie trebuie să se dea sub ambele chipuri, introducând lingurița; că sf. Euharistie trebuie să se dea și copiilor mici, că Biserica apostolică nu a cunoscut indulgențele, că limba de cult trebuie să fie cea a poporului, și că deci pentru cehi se impune necesitatea să revină la Ortodoxie”[17]. Aceste îndemnuri au fost transmise și lui Jan Hus care le-a acceptat astfel încât ucenicii husiți au ajuns în 1451 să discute despre o posibilă unire cu Biserica Ortodoxă de la Constantinopol. Această idee a dispărut, însă, odată cu evenimentele din 1453 când Constantinopolul cade sub turci.

Auzind despre cele întâmplate la Sinodul de la Konstanz, Ieronim se duce pentru a-i lua apărarea lui Hus dar va fi și el arestat. După ce a fost chinuit, el și-a renegat învățătura. Cu toate că în aceste condiții ar fi trebuit eliberat, totuși procesul său a continuat și singura acuză reală care i s-a putut aduce a fost următoarea: „«în anul Domnului 1413, în luna aprilie, numitul Ieronim, predicator fals și seducător, s-a nevoit să readucă la rătăcire pe acei credincioși, care au fost aduși la credința creștină și în deosebi în Lituania și Rusia, mergând în bisericile lor (ortodoxe), dădea preferență necredinței în fața credinței creștine (adică latine). Apoi fiind întrebat de Vitold și de episcopul latin, dacă trebuie să fie rebotezați, cei care au venit la biserica romană, numitul Ieronim a răspuns, că nu trebuie să fie rebotezați, pentrucă botezul ortodox este adevărat». Iată deci în ce consta adevărata greșeală a lui Ieronim: respectul și lauda Ortodoxiei și aceasta nu putea fi iertat”[18].

Nedorind să retragă cele spuse, Ieronim a fost condamnat la moarte tot prin ardere pe rug, iar ultimele sale cuvinte au fost „«Doamne Dumnezeule puternic, miluiește-mă și-mi iartă greșalele, căci numai tu știi că am iubit adevărul Tău cel sfînt». Astfel Ieronim murea pentru credința adevărată și Hristos i-a dat putere să rabde mucenicia din partea oamenilor. Cenușa lui Ieronim a fost aruncată în Rin”.[19]

Girolamo Savonarola (1452-1498). Deși nu a fost un adevărat prereformator, Savonarola a s-a manifestat ca un mare luptător împotriva decadenței în care se găsea biserica apuseană. S-a născut la Florența și s-a călugărit de tânăr fără acordul părinților într-o mănăstire dominicană.

„Unioniștii renascentiști care cereau reîntoarcerea la cultura greco-romană a antichității păgâne, bucurându-se de sprijinul părinților și chiar al unor papi, au contribuit la decăderea morală a societății. Imoralitatea, libertinajul și chiar unele reminescențe păgâne și-au găsit teren prielnic până și în reședința papilor. (…) Între anii 1434-1494 Florența era stăpânită de puternica familie de Medici care, pe de o parte, căuta să facă față concurenței Veneției, iar pe de altă parte, fascinată de mirajul Antichității, adora plăcerile și luxul. Într-o astfel de atmosferă și-a început activitatea predicatorială dominicanul Savonarola, demascând moravurile aristocrației florentine. Inițial cuvântările sale nu au avut efectul scontat, dar începând cu anul 1490, când predica în mănăstirea San Marco unde își avea chilia, florentinilor li se părea că ascultă un profet biblic. Scopul lui era să facă o reformă morală În Biserică și stat.”[20]

Populația a început să ia aminte la predicile sale astfel că au ajuns să îl alunge pe principele de Medici și să instaureze o republica democratică ce se ghida după principiile evanghelice. În locul luxului și a cântecelor de petrecere, Florența a ajuns un oraș cu bisericile arhi-pline, în care oamenii se îmbrăcau modest și cântau imnuri religioase.

Totuși aceasta situație nu a durat mult, căci „florentinii s-au plictisit repede de atâta «sfințenie și asceză» și au revenit la vechile lor obiceiuri. Au intrat în acțiune călugării franciscani, familia de Medici și papalitatea. Papa Alexandru al VI-lea i-a interzis în iulie 1495 lui Savonarola să mai predice și l-a chemat la Roma pentru a fi judecat. Refuzând și atacându-l în predicile sale pe papă, și-a atras anatematizarea. La scurt timp a fost arestat și întemnițat.”[21]

La 23 mai 1498 Savonarola este spânzurat și ars pe rug iar cenușa lui va fi aruncată în râul Arno. Cu toate că a fost omorât de catolici, tot aceștia au revenit mai târziu asupra deciziei și l-au canonizat ca sfânt.

(23 mai 1498: Supliciul lui Savonarola în Piazza della Signoria, – Tablou de un pictor necunoscut)

Concluzii

Situația europeană din secolul al XV-lea este una destul de agitată în sânul bisericii datorită nemulțumirii generale pe care o manifestau oamenii în legătură cu practicile abuzive și pline de imoralitate întâlnite chiar în rândul clericilor. Totodată europenii din apus vedeau biserica „vinovată pentru «comercializarea» mântuirii”[22].

Chiar dacă nu au avut un impact foarte puternic, prereformatorii au reușit să tragă un semnal  de alarmă (uneori exagerând dintr-o extremă în cealaltă) asupra faptului că în Biserica Catolică lucrurile sunt în rânduială și că este imperios necesară o reformă. Aceasta va veni în secolul al XVI-lea prin persoana lui Martin Luther.

Note de subsol:

[1] Pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creștinismului, vol. IV, Editura Trinitas, Iași, 2005, p. 7.

[2] Curs la disciplina „Istoria Bisericească Universală”, Chișinău, 2006, p. 76.

[3] Ibidem.

[4] Alexandru-Florin Platon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Editura Polirom, Iași, 2010, nota 3, p. 432.

[5] Jacques le Goff, Civilizația Occidentului medieval, trad. M. Holban, Editura Științifică, București, 1970, p. 480.

[6] Bruxelles, Bibl. Reg., ms. 13076-13077, f. 24 v, apud Ibidem, p. 482.

[7] Pr. Nicolae Chifăr, opcit, p. 9.

[8] Ibidem, p. 10-11.

[9] Ibidem, p. 12-13.

[10] Ibidem, p. 13.

[11] M. Șesan, Husiții și Ortodoxia, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 3-4/1958, p. 222.

[12] Pr. Nicolae Chifăr, opcit, p. 14-15.

[13] Ibidem, p. 15.

[14] M. Șesan, Ioan Hus – 550 ani de la moartea sa, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 7-8/1965, p. 416-417.

[15] Idem, Husiții și Ortodoxia, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 3-4/1958, p. 220-221.

[16] Ibidem, p. 223.

[17] Ibidem, p. 223.

[18] Ibidem, p. 224.

[19] Ibidem, p. 225.

[20] Pr. Nicolae Chifăr, opcit, p. 18.

[21] Ibidem, p. 19.

[22] Ibidem, p. 25.