Introducere

După Primul Război Mondial au apărut trei noi ideologii politice totalitare: nazismul, fascismul și comunismul. Toate trei au fost înfățișări diferite ale socialismului extremist (de stânga sau de dreapta): socialismul corporatist, numit fascism, naționalism-socialismul numit și nazism și socialismul bolșevic sau comunismul.

Elementele comune întâlnite la toate aceste trei regimuri totalitare sunt: existența unui partid unic care guvernează statul, partid care va fi dominat de conducătorul unic, persoana omului este înlocuită cu noțiunea de mase, dorința construirii unui om după idealurile politice și sociale ale acestor regimuri.

Totodată, toate țările în care au existat regimuri totalitare (fie că vorbim despre nazism, fascism sau socialism) se aseamănă atât prin elementele fundamentale ce țin de arhitectură, cât și prin totalitatea ideilor și concepțiilor filosofice, morale, religioase, etc. care reflectă interesele și aspirațiile conducătorilor regimurilor totalitare ale secolului XX. În Italia, în URSS și în Germania arhitectura era văzută ca instrumentul cel mai potrivit pentru a reprezenta puterea și imaginea statului.

Toate aceste regimuri nu au făcut decât să propage o arhitectură numită „artă de stat”, care era folosită în scop ideologico-propagandistic, existând diferențe semnificative în creația de arhitectură a fiecărui regim, întrucât fiecare stat avea propria tradiție și moștenire culturală.

Mussolini spre exemplu era adeptul futurismului și era deschis spre o arhitectură modernă, în timp ce Stalin și Hitler și-au concentrat forțele spre o arhitectură clasică, megalomană am putea spune.

Context național – internațional

În urma Revoluției Bolșevice din 1917 mișcarea de avangardă a încercat să se contureze în atmosfera confuză a acelei perioade, având un început ce părea foarte promițător și capabil să aducă noi contribuții în arte, arhitectură, societate, etc. Noua ordine socială și noile tematici în arhitectură urmau să reflecte o imagine simbolică pentru perioada de construcție și progres al istoriei, scopul principal al constructiviștilor fiind considerat explorarea spațiului și ritmurile abstract. Însă socialismul se conturează în toată splendoarea lui și respinge avangarda rusă – probabil un moment unic de edificare a artei și arhitecturii moderne – exprimându-și repulsia față de orice formă de modernism și considerând-o nedemnă și incapabilă să ilustreze măreția și puterea statului sovietic. Astfel poate arhitectura stalinistă va fi continuatoarea istorică într-un mod forțat și artificial în statul sovietic. Singurul limbaj coerent al arhitecturii în viziunea statului totalitar sovietic era clasicismul căruia i-au fost atribuite noi valențe, elementele formale au fost interpretate în alt mod, unul simbolic, scopul acestei arhitecturi fiind unul politic, ideologico-propagandistic. „Noi refuzăm constructivismul și creativitatea lui abstractă. Noi refuzăm constructivismul care cade în extaz în fața creației și în abstractizarea formelor exterioare ale tehnicii industriale, care exactă tehnicismul, fetișismul și magia mașinismului. Noi refuzăm teoria constructiviștilor bazată pe un materialism vulgar și funcționalismul lor tehnico-formal”.[1]

Noi vom distruge vechea lume până la bază și apoi o vom construi pe a noastră!

În România interbelică găsim aproape primele ecouri Art Nouveau și suntem în pas cu Occidentul în ceea ce privește evoluția arhitecturii datorită lui Mincu care elaborează prin munca sa creatoare Neoromânescul. Dar imediat după război, țara noastră a început să se alinieze țărilor din blocul comunist și să își extragă „sursele de inspirație” în mod forțat de la Uniunea Sovietică, Coreea de Nord, etc.

Regimul comunist încerca să-și impună puterea în România copiind modelul sovietic și primind sprijin din partea URSS-ului. Astfel că Bucureștiul, capitala țării se asemăna tot mai mult și mai mult cu Moscova pe toate planurile: politic, social, artistic, ideologic, etc.

Pentru clădirile principalelor instituții a fost preluat și utilizat modelul Moscovei. Transformările urbanistice ce au fost efectuate în Moscova au prevăzut inserarea aleatorie a clădirilor în planul inelar al orașului, această mișcare fiind privită ca un simbol al modernizării. La fel s-a procedat și în București. Clădirile reprezentative precum Sala Palatului, Casa Scânteii, Palatul Radiodifuziunii, Pavilionul central de expoziții a economiei naționale au fost alese locații diverse în țesutul urban.

Iată câteva caracteristici specifice regimurilor totalitare:

1. Neoclasicismul este principala trăsătură a arhitecturii regimurilor totalitare. Pentru a crea această imagine a statului care să reflecte durabilitatea, prestigiul, grandoarea, gigantismul, vrând nevrând se va ajunge la preluarea modelului roman imperial (mai ales că în Rusia lui Stalin arta modernă nu era deloc privită cu ochi buni). Megalomania, gigantismul se doreau a fi expresie a bunăstării și prosperității statului. Arhitectura stalinistă însă „golește de conținut ideologic neoclasicul și în golul rămas inserează o nouă ideologie, o nouă tematică și un nou stil”.[2]

2. Distrugerea monumentelor cu valoare istorică, care aminteau de eroii, valorile populației, credința și tradiția lor seculară aveau ca țel ștergerea din memoria colectivă a tot ceea ce era cu adevărat important și valoros (pierderea rădăcinilor) din perioadele anterioare regimului totalitar comunist. În 1931 Stalin a ordonat demolarea catedralei „Hristos Mântuitorul” ce a fost zidită în semn de mulțumire pentru retragerea trupelor lui Napoloen Bonaparte din Moscova. În locul acestei catedrale urma să se construiască vestitul Palat al Sovietelor. Însă proiectul a fost abandonat, pe locul catedralei construindu-se câteva bazine de înot. În zilele noastre cea mai mare catedrala din Rusia se afla pe locul vechii catedrale, fiind rezidită după căderea comuniștilor.

Distrugerea monumentelor cu valoare istorică

Interesant este să privim din punct de vedere simbolic ce a reprezentat demolarea acestei embleme a creștinătății ortodoxe rusești.

Pentru comuniști a însemnat dărâmarea tradiției vechi și înlocuirea ei cu noua ideologie, pe care au impus-o în întregul stat. Cu alte cuvinte nu doreau decât să distrugă vechea lume și să construiască o alta nouă care să fie conformă cu principiile conducerii. Tot ce era considerat ca fiind valoare a trecutului trebuia să dispară și să fie dată uitării pentru totdeauna.

În București monumentele importante împărtășeau aceeași soartă ca și cele din Moscova. Unul dintre cele mai valoroase monumente istorice, construit între anii 1716-1736 aparținând stilului brâncovenesc, ansamblul Mănăstirii Văcărești a fost ras de pe fața pământului în 1986 din ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Pe terenul unde se găsea mănăstirea, urma să fie construit un complex de clădiri ale justiției, în care trebuiau să își instaleze sediul Ministerul Justiției, Procuratura Generală, Tribunalul Suprem, precum și alte instituții asemănătoare. Din nou legea cea veche este călcată în picioare în timp ce legea cea nouă iese triumfătoare și începe să pună stăpânire peste popor.

3. Încercarea de a strămuta populația din mediul rural în mediul urban pentru a nu mai exista diferențe între oameni este o altă caracteristică esențială în evoluția modului de viață al oamenilor. Anihilarea diferențelor sociale reprezenta un ideal în epoca comunistă, ce conducea încet, încet spre dezrădăcinarea omului. Un om creativ este un om periculos pentru ideologia comunistă. El poate aduce idei noi și poate influența pe cei din jurul său spre acțiuni potrivnice partidului. Astfel, prin faptul că omul a fost luat din mediul natural, din mijlocul naturii îl făcea să-și piardă caracterul său creativ (este dovedit faptul că omul cu cât petrece mai mult timp în natură cu atât devine mai inspirat, mai creativ.)

Strămutarea populației de la sat la oraș

4. Puterea poate schimba semnificațiile ce sunt transmise prin intermediul arhitecturii. „Prin spații și funcțiuni, prin efecte psihice atent coordonate, se pot condiționa în timp comportamente individuale și comunitare.”[3] astfel încât putem avea de a face cu manipulare prin arhitectură. Un regim totalitar va profita de caracterul social al oamenilor (oamenii simt nevoia să fie împreună) și va proiecta, plecând de la această idee, spații largi care să fie propice și să ofere posibilitatea întâlnirii dintre popor și conducătorul lor. Astfel, regimurile totalitare au adus în viața oamenilor încă ceva nou. Manifestările publice grandioase în care conducătorul era adulat au fost foarte răspândite în țările totalitariste. De exemplu în China, în orașul Beijing, țară care spre deosebire de Europa nu are o cultură pentru construirea de piețe publice, comuniștii au amenajat cea mai mare piață din lume. Demografia foarte mare face ca spațiul de locuit să ocupe mare parte din suprafața orașelor, spațiul public destinat socializării fiind foarte restrâns și cu toate acestea, s-a găsit spațiu pentru Piața Tiananmen. Existența și mărimea acestei piețe din Beijing poate fi înțeleasă dacă ne raportăm la regimul politic. În perioada de conducere comunistă a lui Mao Zedong, China a preluat modelul rusesc în multe aspecte ale societății. Astfel după modelul rusesc al cultului personalității, Mao și-a dorit și în China un spațiu potrivit pentru serbările la care oamenii erau nevoiți să-și aclame conducătorul. Liderul chinez a reușit să comande amenajarea unei piețe în care să încapă jumătate de milion de oameni. Chiar dacă a reușit, în afara mărimii, piața nu impresionează cu nimic și arată ca un spațiu pustiu, lipsit de viață, tocmai pentru ca a fost creat artificial, nefiind expresia unor nevoi ale societății.

5. Limbajul arhitecturii staliniste a oscilat mereu între un limbaj eclectic, clasicizant și unul național rusesc. Uneori se punea mai mult accentul pe respectarea canoanelor de compoziție clasice: simetria, ritmul, repetiția, cadența, etc., iar alteori se punea accentul pe elementele formale ale stilului clasic. Însă elementele ce țin de limbajul clasic au fost transformate, menirea lor fiind să deservească scopul de propagandă ideologică al partidului.

În scurt timp soarta arhitecților din URSS s-a schimbat prin anularea oricărei forme de creație independentă, aceștia fiind nevoiți să respecte întru totul directivele primite din partea partidului.

Un bun exemplu în acest sens este Universitatea Lomonosov din Moscova. Atunci când au fost finalizate lucrările de reconstrucție, in 1953, clădirea principala a Universității Lomonosov din Moscova, proiectata de arhitectul Lev Vladimirovic Rudnev, a devenit al șaptelea cel mai înalt zgârie-nori din lume și primul ca dimensiune între cei șapte zgârie nori construiți în Moscova. Clădirea este o construcție megalomană înaltă de 240 de metri, numai steaua în 5 colțuri (emblemă a statului comunist) care decorează fleșa cântărind 12 tone. Este o clădire perfect simetrică în ansamblu ei. De un eclectism ieșit din comun având 50.000 de încăperi, iar turnurile din laterale cuprinzând 200 de apartamente pentru profesori. Campusul Universității din Moscova se întinde pe 1.000.000 de metri pătrați, înglobând nu mai puțin de 1.000 de clădiri. Cele opt cămine găzduiesc peste 12.000 de studenți și numai liniile de utilități măsoară 300 de kilometri. Si biblioteca este una impresionanta adăpostind peste noua milioane de cărți – doua milioane dintre acestea scrise in limbi de circulație internațională. La 62 de ani de la construcția corpului principal, Lomonosov MSU este cea mai înaltă clădire universitară din lume. Ea este un simbol al grandorii rusești.

Regimul totalitar din România s-a inspirat din această construcție atunci când a ridicat Casa Scânteii, aducându-i pe această cale un omagiu lui Stalin. Ea a fost o clădire destinată publicării presei de stat. Ca să nu facă concurență Universității Lomonosov etajele Casei Scânteii aveau o înălțime mai redusă.

A fost proiectata de un grup de arhitecți conduși de Horia Maicu și construită in 1950-51, urmând modelul clădirilor moscovite din anii 1930 cunoscute ca cele „șapte surori”. Clădirea trebuia să marcheze dominația sovietică asupra României.

Conține elemente decorative inspirate de la Mănăstirile Horezu, Cozia și Curtea de Argeș îmbinând aceste detalii arhitecturale cu elemente specifice comunismului. De la depărtare clădirea pare asemănătoare cu cele șapte surori din capitala Rusiei, dar la o privire mai atentă putem observa elemente inspirate din arhitectura de biserică medievală valahă. Astfel descoperim „ocnița” (o ferestruică tradițională adâncită în zid) din arhitectura tradițională. Chiar si ușile sale monumentale, arata ca cele de biserici medievale din sudul României.

Turnulețele care termina fiecare corp lateral nu au o utilizare practica, ci sunt pur decorative. Exista 4 motive repetitive, care sunt definitorii pentru ideologia comunistă care pot fi întâlnite pe pereții clădirilor. In sens trigonometric: alfabetizarea și știința pentru întreg poporul, industrializarea generalizată, secera și ciocanul (simbolul universal al comunismului).

De asemenea, pe turnul principal se află cel mai interesant ornament exterior al clădirii: pe fiecare din cele patru fațade, a fost reprezentată, pe fundal de marmură roșiatică, stema Partidului Muncitoresc Roman (PMR), viitorul PCR. În aprilie 1960, pe platoul din fața Casei Scânteii a fost dezvelită o statuie a lui Lenin. „Învățătorul proletariatului” stătea pe un soclu înalt de marmură roșie și bronzul din care era făcută statuia provenea de la cea a lui Carol I, scoasă din istorie în 1948.

6. Realismul socialist a reprezentat expresia unei arhitecturi proletare și naționale, încărcate de simboluri clasice ale puterii (precum coloane, frontoane, turnuri, sculpturi, etc.) care trebuiau să realizeze o „reprezentare istorică adevărată a realității concrete în dezvoltarea ei revoluționară (…) în conformitate cu sarcina transformărilor ideologice în mintea oamenilor și educării oamenilor muncii în spiritul socialismului”[4] În acest mod arhitectura a devenit un instrument de manevră pentru puterii totalitară.

7. O altă caracteristică a arhitecturii staliniste este neconcordanța ei cu situația socio-economică a țării. Nevoia stringentă de locuințe pentru muncitorii veniți de la sat era complet ignorată. Obținerii imaginii dorite a orașului monumental care trebuia să devină locul cel mai potrivit pentru venerarea conducătorului și a partidului, prima adesea în fața funcționalității urbane. Contradicția între aspirațiile regimului și imaginea arhitecturală a orașului era la ordinea zilei. Cu toate că se dorea fabricarea unei arhitecturi proletare, prin preluarea modelelor greco-romane și combinate cu stilul rusesc se obțină orice altceva în afară de arhitectură proletară. La Uniunea Arhitecților din 1937 s-a stabilit cum ar trebui să fie realismul socialist, urmând apoi să fie impus de către partid ca unică metodă de creație artistică în domeniul arhitecturii. „Astfel, în noua artă, nu trebuia să se facă nici «formalism modern» și nici «copie paseistă» a trecutului. Indicația fundamentală reieșea din conceptul stalinist al «formei naționale» cu «conținut socialist»”[5].

Realismul socialist „a operat o veritabilă resemantizare a acesteia (a arhitecturii n.n.), arhitectura trebuind să emoționeze și să aibă ca atribute principale expresivitatea, optimismul radios și să fie totalmente orientată de către oamenii creatori spre oamenii muncii ai noii societăți socialiste, considerați a fi proprietarii și unicii beneficiari ai produsului actului creator.”[6]

8. O altă trăsătură ce stătea la baza realismului socialist este reprezentată de ideea că edificiile ar trebui să reunească cele trei feluri de arte: pictura, sculptura și arhitectura. Se vehicula ideea cum că numai arhitectura capabilă să încorporeze celelalte două arte, era considerată ca singura al cărei mesaj putea fi înțeles/receptat de către masa poporului. Limbajul realist – considerat ca singurul limbaj ce putea fi înțeles de către proletariat – a fost utilizat pentru ca arhitectura să-și poate atinge scopul politic: acela de a modela și manipula conștiința națională.

Locuința comunistă

În Rusia: Mutarea populației rurale în mediul urban a generat în mod automat nevoia de noi locuințe, iar acestei nevoi, în viziunea comuniștilor, nu a putut să-i răspundă nici un program mai bine decât cel al locuințelor colective. Aceste locuințe erau amplasate la periferia orașului și urmau să găzduiască toți muncitorii veniți la oraș. Prin multitudinea de noi blocuri construite regimul comunist reușea cu ușurință să atragă tot mai mulți locuitori din mediul rural în mediul urban, îndeplinindu-și astfel scopul de a crea o populație cât mai îndepărtată de tradiția și valorile ancestrale.

Această sistematizare a presupus însă și distrugerea unei multitudini de construcții urbane tradiționale și înlocuirea lor cu blocuri de apartamente.

Programul locuințelor a avut o soartă asemănătoare cu problema urbanismului sau a arhitecturii întrucât începutul promițător în spiritul avangardei a fost oprit brusc de adoptarea realismului-socialist. Întrucât masele migrau de la sat la oraș și exista o acută nevoie de locuințe, statul a găsit o soluție pentru rezolvarea acestei probleme: naționalizarea tuturor proprietăților burghezești și construirea de locuințe colective. Astfel au putut fi mutate în comun 500.000 de persoane în Moscova în fostele locuințe ale burghezilor. Ideea de comun (colectivizarea averilor și pământurilor) constituia atingerea unui obiectiv politic important în realizarea noii societăți, având un nou mod de viață.

În mare parte noile ansambluri rezidențiale aveau un număr mare de etaje (6-9), erau construite într-un stil unitar, fațadele orientate spre strada principală fiind bogat ornamentate (în stil clasic) în vreme ce fațadele celelalte erau ignorate fiind total nedecorate. Exemple reprezentative pentru astfel de blocuri de locuințe sunt zonele rezidențiale de pe Mojaiskoie Sose/ Kutuzovski Prospect proiectate în 1936-1937 de Z. Rosenfeld sau casele de pe Leninski Prospect, realizate după planurile arhitecților A. Mordvinov, G. Golic și D. Ceciulin.

În România lucrurile se petreceau în mod similar întrucât locuința comunistă era penetrată de spiritul totalitar, idealul regimului comunist fiind peste tot și în toate: cazarma. În timpul dictaturii programul de locuire unifamilială a dispărut aproape complet, acesta fiind întâlnit numai la clasa conducătoare și simpatizanții ei. Așadar luxul era rezervat elitei conducătoare, iar oamenii de rând trebuiau să se mulțumească cu locuințe de confort IV.

Locuința comunistă în România

În perioada anilor 1950-1960 s-a recurs la tipizarea și standardizarea construcțiilor, putând în felul acesta să se obțină un ritm de producție mult mai alert ceea ce însemna randament mult mai mare. Statul a reușit să-și atingă țelul și în România transformând populația din proprietară în chiriașă prin distrugerea satelor și mutarea la oraș. În acest mod oamenii ajungeau să fie dependenți și controlați mult mai ușor de stat. La fel ca în Moscova fața clădirilor care era îndreptată spre strada principală sau spre un bulevard susținea triumfalismul arhitecturii comuniste, iar în spatele ei se găseau doar mizerie, dezinteres și manifestări inumane.

Totodată, în România regimul totalitar a profitat și de cutremurul produs în 1977, care a reprezentat un bun pretext pentru demolarea mai multor clădiri istorice.

Modificări urbane

La începutul anilor 30 au avut loc o serie de schimbări („îmbunătățiri”) la nivel urban în capitala statului sovietic care au condus la schimbări esențiale ale înfățișării Moscovei. Pentru a se putea realiza acest proiect, o zonă destul de generoasă din partea centrală a orașului a fost supusă unor lucrări de sistematizare ce presupuneau formarea unui spațiu vast, deschis în fața Pieței Roșii și ridicarea a trei edificii exponențiale pentru conceptul de „artă de stat”. În cele trei clădiri urmau să fie instalate sediul GOSPLAN – adică Comitetul de Stat al Planificării -, Hotelul Moscova și Palatul de Locuințe.

Tot în această perioadă a fost sistematizată și reconstruită zona de penetrație urbană spre Tver, Novgorod și Leningrad, formată de străzile Tveskaia și Gorikovo. Pe cea mai de seamă arteră a Moscovei, care a fost extinsă de trei ori, au fost incluse Institutul Lenin, Telegraful Central, sediul ziarului Izvestia. S-au construit tot în această zonă noi clădiri rezidențiale pentru care orașul a trebui să sufere demolări masive de clădiri cu caracter istoric. În piața Pușkin a fost demolată Mănăstirea Strastnoi pentru a crea un vast gol urban în care să-și facă loc o piața decorată cu fântâni monumentale și flancată de alte câteva clădiri culturale.

În România, ilustrativ pentru modelul sovietic al sistematizării urbane este exemplul construirii Casei Poporului.

Această clădire este înscrisă în cartea recordurilor fiind cea dea doua clădire administrativă ca suprafață din lume și cea de-a treia ca volum.

Înainte de anul 1984 (când au început lucrările la noua construcție), au fost rase de pe fața pământului trei cartiere (Uranus, Antim și o parte din Rahova) și 17 biserici. Tot atunci au fost translatate mai multe biserici (fiind ascunse în spatele blocurilor) pentru a crea spații vaste, pentru a lărgi artera principală din fața Casei Poporului (arteră unde urmau să aibă loc manifestații grandioase cu diferite ocazii) și pentru a ieși din câmpul vizual al balconului prezidențial de unde Nicolae Ceaușescu urma să salute poporul.

Totodată, orice construcție care era mai înaltă decât Casa Poporului trebuia să fie demolată sau micșorată pentru a nu știrbi în vreun fel măreția noului edificiu.

Odată cu apariția Casei Poporului a fost creat un nou centru civic al Bucureștiului. Ceaușescu avea obsesia ridicării unor astfel de centre civice în toate capitalele de județ. Din punct de vedere urbanistic, Casa Poporului este o apariție total nepotrivită în planul orașul București și la o scară mult prea mare față de scara orașului, complexul fiind lipsit de orice logică funcțională.

În timpul în care a funcționat șantierul la casa Poporului au fost abandonate toate celelalte șantiere la locuințele colective. Pentru a putea finaliza cât mai repede proiectul, în fiecare zi peste 20.000 de oameni lucrau în trei schimburi.

Concluzii

„Noi vom distruge vechea lume până la bază și apoi o vom construi pe a noastră.” Acesta era motto-ul ideologiei bolșevice. Comuniștii doreau să realizeze omul nou în conformitate cu principiile marxist-leniniste pe care să-l așeze într-o lume nouă clădită pe aceleași principii.

Astfel arhitectura totalitară din Rusia și România apare ca o unealtă în construirea acestei lumi noi, arhitecții fiind obligați să respecte întru totul directivele partidului și să proiecteze clădiri megalomane, lipsite de orice gust sau coerență funcțională, dar care să marcheze grandoarea statului comunist și triumful proletariatului în fața burgheziei. Nu conta că realitatea economică a țării era dezastroasă, clădirile sovietice trebuiau să întruchipeze bunăstarea și gloria noului regim. Salvarea aparențelor era cuvântul de ordine al arhitecturii sovietice. Chiar dacă oamenii trăiau în mizerie, în apartamente cu condiții inumane, totuși fațada principală era bogat ornamentată și atent concepută astfel încât să exprime fericirea poporului.

În calea noului proiect nu putea sta nimic. Trecutul istoric marcat prin monumentele de arhitectură trebuia șters de pe fața pământului pentru ca oamenii să-și piardă identitatea. Oamenii deveneau astfel niște pioni care puteau fi mutați oricând și oricum, atunci când dezideratele unei reorganizări urbane o impuneau. Legătura omului cu natura trebuia și ea anulată prin comasarea populației în mediul urban acolo unde au fost construite blocuri cu aspect de cazarmă.

Deși se autointitula arhitectura proletariatului, totuși „noul stil adoptat” era de fapt un neoclasicism dus la extrem prin exagerarea proporțiilor, decorațiunilor, etc.

Prin arhitectură se încerca inducerea unor comportamente. În fața clădirilor uriașe omul părea extrem de mic. El devenea astfel obedient, umil, ascultător al ordinelor venite din partea celor care au edificat mărețele construcții.

Bibliografie

Cărți:

  • Sorin Vasilescu, Arhitectura Rusiei Staliniste, Editura Fundației Arhitext design, București, 2014;
  • Lucian Boia, Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, București, 1998;

Resurse web:

Note de subsol:

[1] Sorin Vasilescu, Arhitectura Rusiei Staliniste, Editura Fundației Arhitext design, București, 2014, p. 34;

[2] Smaranda Bratu Elian, Între totalitarism şi miturile colective: arhitectura Italiei fasciste. În dialog cu Sorin Vasilescu, http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Sorin-Vasilescu-interviu.html, accesat în data de 7 ianuarie 2017;

[3] Augustin Ioan, Arhitectură şi putere (I) Discursul de escortă, http://atelier.liternet.ro/articol/16210/Augustin-Ioan/Arhitectura-si-putere-I-Discursul-de-escorta.html, accesat în data de 10 ianuarie 2017;

[4] Sorin Vasilescu, Opcit, p. 42;

[5] Ibidem, p. 44;

[6] Ibidem, p. 46;